Portretul lui Dorian Gray

Am terminat zilele trecute ' Portretul lui Dorian Gray'. Nu stiu ce am avut cu cartea asta...niciodata nu am reusit sa o citesc cap coada. De trei ori m-am apucat de ea, prin generala si liceu si de fiecare data cedam pe la pagina 50. N-a ajutat nici faptul ca am uitat-o intr-o vacanta la bunici pe rafturile bibliotecii lor...Acum o luna am recapatat-o si am zis ca este timpul sa-i acord atentia necesara. Recunosc ca am pornit de la ideea ca nu o sa-mi placa, dar trebuia macar sa o duc pana la final.

Nu pot sa zic ca m-a impresionat Wilde vreodata in mod deosebit. Mai citisem prin liceu o colectie a pieselor lui de teatru dintre care imi amintesc doar 'The Importance of Being Earnest' , 'Lady Windermere’s Fan' si 'Salome'. Oricum stiu ca nu mi-a placut...mi-a lasat o senzatie de sooo very predictable and mushy at the same time. Stiu ca a trebuit sa invat ceva din biografia lui pentru orele de literatura engleza si mai retin ca a avut un frate si o sora, dar sora a murit de mica, iar el a pastrat tot timpul o suvita din parul ei intr-un plic; cand a ajuns la scoala, era foarte bun la studierea clasicilor si castiga tot felul de concursuri inclusiv unul pentru cunostintele de limba greaca; s-a casatorit cu o tipa destul de bogata cu care a avut si copii, dar care a divortat de el in urma relatiilor sale homosexuale cu nush ce lord; a da..si a ajuns in inchisoare in urma acuzatiilor de 'gross indecency' de unde a scris De profundis ( stiu ca am citit-o, dar printr-a 9 si nu mai tin minte mare lucru) dedicata lordului...hmm si moare in urma unei infectii la ureche care s-a agravat si a dat in meningita(si asta am retinut pentru ca mi se parea ca suna frumos in engleza cuvantul meningitis).

Bun...dupa ce am depasit pragul psihologic al paginii 50, cartea a devenit mai interesanta. Recunosc ca daca la inceput credeam ca e previzibila de genul 'rich kid gone wild', partea cu dorinta si cu tabloul care se transforma si imbatranea in locul lui Dorian a fost draguta. Destul de boring momentele cand se vorbea despre eticheta si dragostea pentru arta (after all, wilde was into that art for art's sake movement') , iar dineurile pareau ca nu mai inceteaza. Cred ca eram in pasa in care imi doream un roman care sa puna accentul pe intriga si actiunea in sine, mai mult decat pe filozofiile estetice. Dar oricum...moving on...Mi s-a parut interesant momentul Sybil Vane si renuntarea ei la arta pentru persoana iubita care a dus-o in cele din urma la sinucidere..Dorian obsedat de perfectiune nu avea cum sa inteleaga costul de oportunitate ;)) Dezumanizarea sa, vizibila in tablou, il face sa ucida cu sange rece chiar pe pictor (Basil) si sa recurga la santajarea prietenul sau (cercetator) in a-l convinge sa faca sa dispara trupul neinsufletit. Mi-a mai placut partea cand se intalneste cu fratele lui Sybil (care nu il cunostea decat dupa porecla de Prince Charming), Dorian convingandu-l ca nu putea fi el acela care a cauzat sinuciderea lui Sybil, doar aratandu-i chipul si spunandu-i ca trebuia sa fi fost un copil pe vremea decesului surorii sale. Shrewd!!!... Eh si totusi cartea nu are happy end, desi atunci cand il vezi cum scapa de moarte deja te intrebi daca se ajunge la 'i am immortal-there can be only one'. Faza de final fightclubuista cu el care omoara tabloul dar de fapt se omoara pe sine a fost un fel de muhahaha al raului which will prevail ;))

Da...cartea a mers..ma bucur ca am reusit sa o termin intr-un final. Tot nu am devenit fana Oscar Fingal O’Flahertie Wills Wilde...Ma duc sa-mi fac bagajele ca plec la munte si cred ca imi iau Punct.Contrapunct de Huxley sa vad daca ma impresioneaza.